Lacurile Petrimanu și Galbenu de pe Latorița

La 18 kilometri de Ciunget (lângă Voineasa), drumul începe să urce pante din ce în ce mai repezi, iar de după un colț cristalin de gnais se arată silueta în dublu arc a barajului Petrimanu. Altitudinea este de 1150 de metri, sau 1130 după alte surse.
Surpriza plăcută vine după ce ne strecurăm la marginea barajului și privim peste margine. O întindere de apă albastră în care se reflectă cerul. Ea pare aruncată de niciunde, din înaltul pădurilor de molid care înconjoară minidepresiunea unde Latorița primește Pârâul lui Tocan (nu știu de ce, gândul mă duce la Poiana lui Iocan, un fel de loc de întâlnire, dar al râurilor). Lacul are 1,9 milioane de metri cubi, și în aval de baraj se află o stație de pompare care duce apa, prin tuneluri săpate în munte, până la cea mai mare hidrocentrală din țară, cea de la Ciunget.
Începe o mică aventură de 4,5 kilometri, cu urcuș domol și mici serpentine, parcă mai bun de cât cel- cică- modernizat. Spre barajul Galbenu panta crește și pietroaiele devin mai numeroase. Undeva, imediat după barajul Petrimanu, un drumeag forestier face dreapta spre Curmătura Oltețului, la 1620 de metri, ca să coboare spre cele mai înguste chei din acesti munți și spre meleagurile Polovracilor lui Zamolxe.
Barajul, răsărit de nicăieri parcă este acolo de când lumea și muntele. Are aceeași formă ca a celui din aval, iar în spatele lui, lacul cu apa scăzută la jumătate, strălucește în nuanțe de verde și albastru. Volumul este un pic mai mare, de 2 milioane de metri cubi.

Silueta piramidală a Muntinului, cu ai săi 2061 metri, se oglindește în coada lacului. Are 1305 metri altitudine, într-o microdepresiune unde râul Galbenu a creat un golf de toată frumusețea. În zonă, pădurile de pe versanti sunt destul de rare sau rărite, dacă vreti, drumuri forestiere brăzdează și lărgesc potecile de munte.